Nu știu care o fi șmecheria de tot dau peste rândunici in distress și, evident, mă văd obligată să le salvez. Întotdeauna evenimentul are loc când dau să ies ca o furtună pe ușă, în drum spre serviciu.

În părculețul în care este plasat blocul în care viețuiesc de vreo 3 ani există foarte multe rândunele și la fel de mulți porumbei. Porumbeii iubesc să gângurească îndrăcit pe geamul de la baie( ar scula și un mort din ale lui cu cântecul lor suav de dragoste) iar rândunicile fac antrenamente de zbor dimineața și seara, când este mai răcoare, însoțindu-și zborul elegant de țipetele acelea prelungi și ascuțite specifice, de parcă ți-ar înfige cineva o mie de cuțite subțiri în șira spinării. Nu mă înțelegeți greșit, iubesc cu adevărat acest spectacol zilnic, mă simt puțin ca in Avatar.  🙂

În acești aproape 3 ani de când stau aici, mi s-au intersectat drumurile de tot atâtea ori cu câte un reprezentant al acestui specimen. În primele două ocazii, le-am găsit in holul blocului, la etajul 7, dându-se disperate cu căpșoarele de geamuri, în încercarea de a evada din închisoarea în care singure se băgaseră. Cât de speriată era sărmana pasăre când am prins-o în scopul de a o elibera! Dar cât de emoționată eram eu! Sunt atât de fragile și de mici, doar penele de ele! Îți înseninează întreaga zi o astfel de întâmplare.

Ei bine, ieri dimineață, înainte să plec la serviciu, ieșisem în balcon pentru inspecția matinală pe la floricelele mele și mă bucuram de spectacolul rândunelelor, de afară. Numai că, deodată, mi-am dat seama că un țipăt de acela prelung se auzea prea tare și parcă prea aprope( chiar îmi ziceam în sinea mea ce țignal au astea, frate!). Mi-am ciulit urechile și am realizat că aproape sigur aveam o rândunică în balcon dar nu știam unde era băgată și nici pe unde intrase pentru că singurul geam care stă mereu deschis are plasă.

Am început să scotocesc prin lucrurile depozitate în balcon, între timp mă sunase colegul care mă duce la serviciu, am mai stat câteva minute dar nu am găsit nimic. În disperare, singurul lucru la care m-am putut gîndi a fost să pun o farfurie cu apă pe jos, sperând că va ieși cât voi fi plecată la muncă.

Am avut o zi nasoală la serviciu, eram cu capsa pusă din start, a trebuit să mai rămân o jumătate de oră peste program, apoi, în drum spre casă, ni s-a stricat mașina și a trebuit să ne întoarcem să luăm alta…Când, în sfârșit am ajuns și eu acasă, pe la 17, m-am dus glonte în balcon…nimic, nici o mișcare, nici un sunet…Era o căldură infernală, bate soarele tare în timpul zilei la mine în balcon. Mi-am zis că sigur a murit sărmana. M-am apucat iar de scotocit…nimic. Nici nu mai țipa.  😦  Am mai făcut niște treabă prin casă dar, cum auzeam rândunele pe afară, fugeam în balcon să văd dacă a mea a început să se exprime iar.

Ei bine, pe la ora 20, disperată că se lasă seara și nu o să mai văd, am zis să întorc toate alea cu fundul în sus( pentru a nu știu câta oară), hotărâtă să-mi găsesc năzdrăvănia. Tot mutând lucrurile cu maaaare grijă, nu cumva să apară din senin și să o strivesc, a început iar să țipe și am auzit-o și mișcându-se într-un capăt al balconului. Slavă cerului, i-am zărit o bucățică de aripă cum se tot foia! Doamne, dacă ați ști unde intrase dihania! Era băgată în peretele care închide balconul, nu știu cum intrase prin spațiul acela mic dar ideea era că nu mai putea ieși. Am început să trag disperată de tabla în spatele căreia se afla dar era sudată bine și o tablă groasă, nu puteam sub nici o formă s-o îndoi măcar puțin. Am observat că gaura prin care intrase era căptușită cu o bucată de poliester( scârț, cum îi spuneam când eram mici). Am băgat cu grijă un cuțit și am decupat puțin din el ca să mai lărgesc spațiul. Apoi m-am pus pe așteptat să văd dacă se descurcă. Bineînțeles că era cu coada spre ieșire și i-au trebuit câteva mișcări complicate de yoga ca să se întoarcă dar a ieșit până la urmă. Doamne, dacă puneam mâna pe ea, o mâncam cu tot cu pene la cât mi-a întors cu susul în jos întreaga existență!

P.S.: Să vă mai spun că a doua zi, pe la 5 jumate dimineața îndoiam cu mânuțele mele nenorocita aia de tablă pentru că mi s-a părut că încă se aude mișcare în spatele ei, deși v-am spus că văzusem cu ochii mei cum ieșise din capcană? Sau că mai înainte, când am ajuns de la serviciu, m-am apucat să-mi bag aparatul foto pe după tabla aia și să fac poze găurii din toate unghiurile posibile, ca să mă asigur că nu a mai rămas nici un picior de rândunea pe acolo? Că nu mai pot să îndrept tabla la loc cum era nu mai are nici un sens să vă povestesc, că e de la sine înțeles.  🙂 Cam asta a fost ultima mea aventură cu rândunici. Sper ca următoarea să fie mai puțin solicitantă. Gata, v-am pupat!

Reclame